Acest articol prezintă informații esențiale despre luxația umărului: cauze, tipuri frecvente, simptome, metode de diagnostic, posibile leziuni asociate și opțiuni de tratament, inclusiv reducerea ortopedică și perioada de imobilizare.
Luxația umărului
Este cea mai frecventă luxație și, în 96% din cazuri, apare în urma unui traumatism. Luxația anterioară se produce prin mecanism de abducție, retroflexie și rotație externă forțată a brațului, practic printr-o cădere pe mână cu brațul în această poziție. Varietatea antero-internă este cea mai frecventă, în timp ce luxația posterioară, produsă prin hiperrotație internă, adducție și anteflexie este cea mai rară.
Luxația glenohumerală are o incidență de 2% în populație și 7% la atleți. Poate fi anterioară-inferioară (90%), posterioară (4%), inferioară sau erectă (1%). În 1% din cazuri se asociază cu fractura capului humeral sau a cavității glenoide.
Simptomatologie
Durerea vie, tumefacția și impotența funcțională totală a brațului, deformarea și atitudinea vicioasă caracteristică: semnul epoletului (depresiune la nivelul cavității glenoide a omoplatului), bombarea șanțului deltoido-pectoral, se poate palpa capul humeral în axilă, semnul Berger (brațul este în abducție ireductibilă).
Diagnostic
Examenul radiologic este indispensabil pentru diagnosticul de luxație cu sau fără fractură asociată și este obligatoriu înainte și după reducere. Sunt 2 incidențe:
- anteroposterioară (AP)
- axilară
Uneori, în cazul unor leziuni asociate, se pot efectua radiografii transtoracice sau radiografie de scapulă în Y.
Leziuni asociate
- Fracturile capului humeral apar în 38-47% din cazuri.
- Fracturi ale cavității glenoide.
- Leziuni ale coafei mușchilor rotatori apar în 15% din cazuri.
- Elongația plexului brahial – pacientul primește tratament cu vitamine Milgamma și Tiogamma 1 tb/zi 60 zile; dacă după acest tratament nu apar semne de recuperare, opțiunea terapeutică constă în explorarea plexului nervos.
- Lezarea arterei axilare este mult mai rară.
La pacienții care au suferit o luxație de umăr pentru prima dată, rata de instabilitate care apare după traumatism este de 26-48%. La dezvoltarea acestei instabilități contribuie foarte mulți factori, dar cel mai important este vârsta: cu cât pacientul este mai tânăr, cu atât rata de instabilitate este mai mare.
Tratament
Luxația de umăr, ca orice luxație, reprezintă o urgență ortopedică și trebuie redusă cât mai repede. Reușita depinde de gradul de relaxare musculară, care se obține prin anestezie intravenoasă sau generală. În funcție de gradul de complianță al pacientului, reducerea se poate realiza și în camera de gardă.
Recent s-a stabilit un protocol care presupune efectuarea unei anestezii locale intraarticulare cu lidocaină, prin care se urmărește relaxarea musculaturii umărului, condiția necesară reducerii acestei luxații. Reducerea se efectuează cu blândețe prin una din următoarele metode:
- procedeu Hipocrates (medicul își plasează piciorul în axila pacientului și trage în același timp în ax brațul pacientului);
- procedeu Milch (tracțiune blândă în ax a brațului, cu membrul în elevație);
- procedeu Stimson (pacientul este așezat pe burtă – decubit ventral – și se montează o tracțiune în axul brațului);
- procedeu Von Artl (tracțiune în axul brațului, axila pacientului sprijinindu-se pe spătarul unui scaun);
- procedeu Kocher (manevre succesive).
– Dacă reducerea închisă nu se poate obține, pacientul trebuie dus în sala de operații, unde se reiau manevrele de reducere sub o analgezie mai puternică, sub atenta supraveghere a medicului anestezist.
– Dacă nici în acest mod nu se obține reducerea, se practică reducere deschisă.
– După reducere, membrul superior se imobilizează într-un bandaj Dessault.
Perioada de imobilizare este încă controversată. Timpul și durata imobilizării influențează gradul de instabilitate pe care îl poate dezvolta ulterior pacientul. În mod normal durata de imobilizare este de 3 săptămâni, dar în cazul pacienților vârstnici se poate reduce la 2 săptămâni.
La pacienții tineri, o perioadă de imobilizare mai mică de 3 săptămâni are o incidență a luxației recidivante de 2 ori mai mare decât la pacienții cu o perioadă de imobilizare normală.
