Interviu cu prof. univ. dr. Radu Prejbeanu, medic primar ortopedie-traumatologie, co-owner al clinicii de ortopedie şi recuperare Arthros Center, preşedintele Societăţii Române de Ortopedie şi Traumatologie
– Aveţi o experienţă vastă în artroscopia genunchiului şi umărului, în leziunile de menisc şi reconstrucţiile de ligamente, dar şi în traumatologia sportivă, endoprotezarea genunchiului şi şoldului şi patologia coloanei vertebrale. Cât de importantă este recuperarea medicală pentru reuşita tratamentului chirurgical al pacientului ortopedic şi când trebuie făcută ea, înainte sau după operaţie?
– Recuperarea medicală este întotdeauna necesară, atât înainte, cât şi după intervenţia chirurgicală. Nu există pacient ortopedic care să nu aibă nevoie câtuşi de puţin de recuperare medicală. Lucrăm pe aparatul locomotor şi orice funcţie a aparatului locomotor implică un grad de mişcare cu ajutorul masei musculare şi al sistemului nervos. Aparatul osteoarticular nu funcţionează fără aportul esenţial al muşchilor şi nervilor. Ar fi ca şi cum ai dispune doar de caroseria maşinii, fără să ai şi motorul. Cu ajutorul recuperării medicale, prin intervenţia kinetoterapiei şi fizioterapiei, pacienţii îşi pot redobândi mobilitatea, îşi recapătă forţa musculară, îşi recâştigă coordonarea asupra mişcărilor. Chiar şi în cazurile mai grave, când nu poate fi vorba despre „restitutio ad integrum” a funcţiei afectate, putem compensa parţial defectul cu ajutorul gimnasticii medicale, care ne învaţă să mâncăm şi să desfăşurăm alte activităţi curente cu mâna stângă dacă nu ne mai putem folosi cealaltă mână, să umblăm în cârje sau să folosim bastonul. De aceea, apelăm la recuperarea medicală într-o diversitate de situaţii, de la traumele sportive sau cele ce sunt consecinţe ale unor accidente rutiere până la cazurile de endoprotezare articulară a unui membru.
– Ce aşteptări şi exigenţe aveţi din partea unei clinici de recuperare medicală înainte de a o recomanda pacienţilor dumneavoastră? În ce măsură îndeplineşte Socrates Clinic aceste criterii?
– În primul rând, să fie o clinică mobilată cu oameni de calitate. Se ştie că profesionistul sfinţeşte locul, iar calitatea profesională merge mână în mână cu calitatea umană. Ţinuta profesională a demersurilor terapeutice este, deci, esenţială atunci când ne dorim atât o recuperare de calitate şi cât mai completă, cât şi o evaluare corectă a recuperării. Nu trebuie, de asemenea, neglijată o dotare tehnică pe măsura profesioniştilor clinicii, ştiut fiind că niciun aparat nu funcţionează singur. Sunt necesari medici şi terapeuţi pricepuţi pentru definirea şi setarea parametrilor care ajută la obţinerea rezultatului dorit. Am fost mulţumit de colaborarea cu Socrates Clinic, atât datorită opiniilor pozitive transmise de pacienţii mei ce au revenit la control după recuperare, cât şi datorită celor constatate personal, cu ocazia unei vizite la locaţia acestei clinici. Este un spaţiu generos şi modern, dotat cu o aparatură performantă, iar profesionalismul doctorului Armand Gogulescu care coordonează activitatea clinicii reprezintă garanţia ţinutei profesionale a demersurilor terapeutice efectuate.
– Cu ce cazuistică vă confruntaţi mai frecvent şi ce intervenţii terapeutice de recuperare medicală sunt mai eficiente în aceste cazuri?
– Circa două treimi dintre pacienţii ce mi se adresează la clinica Arthros Center au afecţiuni ale genunchiului, iar dintre acestea, 60% sunt ca urmare a unei leziuni traumatice ce presupune chirurgia meniscului, ligamentelor şi cartilajului, iar 40% se referă la chirurgia protetică a genunchiului pentru boli degenerative de tipul gonartozei. Kinetoterapia este recomandată pentru pacienţii ortopedici operaţi, în timp ce pentru artroze este eficientă o combinaţie de fizio şi kinetoterapie.
– Care este stadiul în care se află educaţia medicală a pacienţilor şi colaborarea interdisciplinară între medicii de diferite specialităţi în România faţă de Occident?
– Educaţia medicală în România este încă deficitară. Mulţi pacienţi consideră în mod greşit că dacă se simt bine pot renunţa la consultul ulterior de control, pe principiul „de ce să mă mai duc la medic dacă nu mai am nimic”. Există două abordări pentru o educaţie de succes a pacienţilor. Una dintre ele, ce generează un răspuns imediat, dar mai îngust ca spectru de influenţă şi cu o eficienţă limitată pe termen lung, face apel doar la medicii de familie şi specialişti cu care intră în contact pacientul. Pe termen lung, esenţial este însă rolul sistemului de învăţământ, al mass-media şi social media care trebuie să ajute pacienţii să înţeleagă mai bine natura bolilor cu care se confruntă, care sunt alternativele de profilaxie şi tratament pe care le au la dispoziţie şi să capete încrederea necesară pentru a apela din timp la specialişti. Modul de organizare occidental facilitează accesul pacientului la sistemul medical. Pacientul este educat, dar şi constrâns de condiţiile şi penalităţile asociate rigorilor sistemului de asigurări şi plăţi, fiind nevoit să urmeze întocmai indicaţiile terapeutice corecte dacă nu vrea să fie sancţionat. În Occident, indisciplina şi neseriozitatea ard la buzunar. De asemenea, nivelul de finanţare a sistemului medical public şi privat este cu totul altul acolo şi permite accesul mult mai larg al populaţiei la serviciile medicale. România alocă sănătăţii fiecărui român doar 800 de dolari pe an, de patru ori mai puţin decât media europeană, ceea ce ne situează pe ultimul loc în Europa din punctul de vedere al cheltuielilor cu medicamentele şi serviciile medicale. Cu o finanţare atât de deficitară, mai puţini români au acces la serviciile medicale performante de care au cu adevărat nevoie. Am constatat faptul că românii care lucrează în străinătate şi revin să se trateze în România conştientizează mai mult importanţa şi valoarea sănătăţii pentru performanţa şi productivitatea lor individuală. Pentru cei din ţară e mai importantă repararea maşinii personale decât recuperarea medicală a stării lor de bine, a sănătăţii lor. Când are un far spart la maşină, românul se duce imediat la service, în schimb amână mereu tratamentul atunci când îi este afectat un organ sau aparatul locomotor de care depinde mobilitatea şi funcţionalitatea lui. Ţelul educaţiei universitare şi postuniversitare a medicilor este de supraspecializare şi îngustare a ariei de patologie în care sunt specializaţi pentru a creşte performanţa, pentru a fi cei mai buni în ceea ce fac pe aria lor precis delimitată de competenţă. De aceea, devine cu atât mai importantă colaborarea interdisciplinară deschisă între specialiştii în ortopedie şi traumatologie implicaţi în tratamentul chirurgical al pacienţilor, cei de diagnostic imagistic şi cei de recuperare medicală. Atitudinea şi conduita noastră trebuie să fie centrată pe bunul interes al pacientului, nu pe individualismul îngust al fiecărui specialist şi al fiecărei specialităţi.
