Disjuncția pubiană: cauze, tratament și anatomie
În acest articol vei descoperi anatomia inelului pelvin, mecanismele care duc la disjuncția pubiană, clasificarea traumelor prin compresie AP, tipurile de fracturi asociate și opțiunile actuale de tratament conservator sau chirurgical.
Anatomie
Oasele care alcătuiesc inelul pelvin sunt oasele iliace, osul sacrat, ischium și pubis. Oasele pelvisului formează o structură osoasă care face posibilă locomotia și protejează organele pelvine. Osul iliac este cel mai mare, fiind alcătuit dintr-o porțiune mai groasă care formează partea superioară a acetabulului, și aripa iliacă. Aceasta se termină prin creasta iliacă, porțiune a osului aflată subcutan.
Partea inferioară a osului iliac se curbează pentru a forma marea incizură sciatică, traversată de 7 nervi, 3 perechi de vase și mușchiul piriform. Ischium formează aproximativ 1/3 din acetabulum și servește la transmiterea greutății în poziție șezândă. Osul pubian formează majoritatea ramurilor pubiene superioară și inferioară. Anterior, cele două oase pubiene formează simfiza pubiană.
Osul sacru provine din fuziunea a 5 vertebre și prezintă anterior și posterior foramene nervoase pentru nervii sacrali. Superior, acesta se articulează cu a 5-a vertebră lombară, inferior se continuă cu coccisul iar lateral se articulează cu osul iliac prin articulațiile sacroiliace. Deși acestea conțin puțin lichid articular, suprafața articulară sinuoasă și ligamentele sacroiliace fac din articulațiile sacroiliace articulații imobile.
Disjuncția pubiană
Disjuncția pubiană se produce în urma unor traumatisme prin compresie antero-posterioară, și se caracterizează prin rotația externă a hemipelvisului afectat, ceea ce duce și la un tip de fractură „în carte deschisă”.
Clasificarea traumelor prin compresie AP
- Tipul I – constă într-un traumatism de intensitate mică spre moderată care întinde ligamentele inelului pelvin.
- Tipul II – constă în disjuncție pubiană >2 cm sau fracturi ale ramurilor pubiene asociate cu ruperea ligamentelor sacroiliace anterioare, cele posterioare rămânând intacte.
- Tipul III – dacă forța compresivă continuă, hemipelvisul afectat continuă rotația externă până ce ligamentele sacroiliace posterioare cedează, rezultând în deplasarea osului iliac față de sacru.
Acest tip de traumatisme au o rată crescută de asociere cu leziuni nervoase, vasculare și hemoragii.
Tratament
Disjuncția pubiană poate fi tratată simptomatic atunci când porțiunea posterioară a inelului pelvin este intactă. Tratamentul constă în repaus fizic și mers cu sprijin parțial în funcție de regresia durerii. Pacientului i se administrează antialgice, antiinflamatoare, anticoagulante timp de câteva săptămâni.
În restul cazurilor, se recomandă tratamentul chirurgical și constă în fixarea internă cu placă și șuruburi sau fixator extern. Există mai multe discuții în legătură cu acest tratament în ceea ce privește tipul implantului folosit. Unii chirurgi folosesc o plăcuță cu 2 găuri care permite un oarecare grad de mobilitate la nivelul simfizei. Alții folosesc plăcuțe cu 4 sau 6 găuri sau chiar 2 plăcuțe în planuri diferite.
Fixatorul extern este indicat în cazurile foarte grave, ca tratament de primă intenție, iar ulterior, după ce starea pacientului se ameliorează, se reia fixarea disjuncției cu placă și șuruburi.
Recuperarea medicală
Disjuncția pubiană reprezintă o afecțiune severă a inelului pelvin, frecvent asociată cu traumatisme de mare energie, cum ar fi accidentele rutiere sau căderile de la înălțime. Diagnosticul precoce și clasificarea corectă sunt esențiale pentru stabilirea conduitei terapeutice adecvate. Deși unele forme pot beneficia de tratament conservator, cazurile complexe necesită intervenție chirurgicală promptă. Stabilizarea mecanică a bazinului prin plăci sau fixatoare externe are ca scop prevenirea complicațiilor vasculare, neurologice și a instabilității cronice. În toate cazurile, recuperarea medicală supravegheată este crucială pentru restabilirea funcționalității și reintegrarea pacientului în activitățile cotidiene.
