În acest articol vei găsi informații detaliate despre anatomia humerusului, tipurile de fracturi, simptomele acestora, metodele de diagnostic, precum și abordările terapeutice – conservatoare și chirurgicale. Textul include statistici, complicații frecvente și recomandări privind tratamentul optim al fracturilor de humerus.
Noțiuni de anatomie
Humerusul este cel mai mare os al extremității superioare. El este mărginit proximal de articulația pe care o face cu scapula (umăr) și distal, de articulația pe care o face cu radiusul și ulna (cot). Este un os lung și pereche, care prezintă o diafiză și două epifize. Corpul humerusului (diafiză) este aproape cilindric în porțiunea superioară, prismatic-triunghiular în cea inferioară. Diafiza humerală prezintă trei fețe și trei margini, bine diferențiate în porțiunea inferioară și mai slab diferențiate în porțiunea superioară. Epifiza proximală (extremitatea superioară) este unită cu corpul humerusului (diafiză) prin colul chirurgical și este formată din: capul humerusului (suprafața articulară netedă, reprezentând o treime dintr-o sferă, care se articulează cu cavitatea glenoidă a scapulei), colul anatomic (un șanț circular), tuberculul mare (situat pe partea latero-superioară a capului humeral), tuberculul mic (situat pe partea anterioară a epifizei humerale) și șanțul intertubercular (culisa bicipitală).
Axul capului humerusului formează cu axul diafizei un unghi de 130 grade. Epifiza distală (extremitatea inferioară) are un condil și doi epicondili (unul medial și unul lateral).
Clasificarea fracturilor
Fracturile humerusului pot fi împărțite în trei mari categorii, și anume: fracturile diafizei humerale (corpul), fracturile epifizei distale humerale și fracturile epifizei proximale humerale.
Date statistice
- 3% dintre toate fracturile.
- 25 fracturi/100.000 locuitori, în principal de sex masculin, cu un vârf între 21-30 ani.
- 100 fracturi/100.000 locuitori, în principal de sex feminin, cu un vârf între 60-80 ani.
- 5% dintre fracturile de humerus sunt fracturi deschise și 63% dintre fracturile de humerus sunt simple.
Mod de producere
Cădere pe braț prin îndoire (mai frecvent la vârstnici), răsucire (energie mică), compresiune sau lovire directă (accidente rutiere, traumatisme violente).
Diagnostic
La evaluarea pacienților cu suspiciune de fractură diafizară de humerus este foarte important mecanismul prin care s-a produs, precum și forța cu care s-a produs. În mod normal, pentru a se pune diagnosticul de fractură diafizară de humerus este suficientă o radiografie de incidență antero-posterioară.
Simptomatologie
Durere, deformare locală, crepitații, leziuni asociate.
Clasificare
Spiroide, cominutive, deplasate, angulate, transverse, oblice.
Complicații
Humerusul este intersectat de către nervul radial (cu traiect postero-latero-medial și dinspre epifiza proximală spre cea distală) și de artera brahială. Lezarea nervului radial este una dintre complicațiile cele mai comune ale acestui tip de fractură. Nervul radial este cel mai vulnerabil în fracturile 1/3 mijlocii ale diafizei humerale și în timpul intervenției chirurgicale. Disecția 1/3 mijlocii expune la un risc crescut de lezare a acestui nerv.
Tratament
Poate fi efectuat în două moduri: conservator și chirurgical.
Tratament conservator
Acesta dă rezultate excelente, consolidarea osului obținându-se în peste 90% dintre cazuri: „este probabil cel mai ușor de tratat os lung, prin metode conservatoare” (Sir John Charnley). Tratamentul conservator constă în reducerea deplasărilor sub acțiunea greutății brațului și a manevrelor externe și imobilizarea într-un aparat gipsat toraco-brahial, cu brațul lângă corp. În cazul în care nu se poate realiza reducerea, se poate apela la un aparat gipsat brahio-antebrahial suspendat. Acest aparat este menținut timp de 3 săptămâni și ulterior este schimbat cu un aparat toraco-brahial pentru încă trei săptămâni. În cazul fracturilor care nu pot fi reduse cu interpoziție, în fracturile transversale, cele pe os patologic, fracturi deschise, leziuni vasculare, politraumatisme, cot flotant, se indică tratament chirurgical.
Tratament chirurgical
Cuprinde următoarele opțiuni: reducere deschisă cu fixare internă (plăcuțe), tije intramedulare, broșe, fixatoare externe. Totuși fixatoarele externe sunt folosite ca metodă de temporizare în fracturile deschise, contaminate, în arsuri etc., urmând a se alege o metodă ulterioară chirurgicală, și anume osteosinteza cu placă și șuruburi sau tijă.
Criterii de reducere
Se consideră tolerabile scurtări de până la 3 cm, angulații anterioare sau posterioare de până la 20 de grade, deformări în varus de până la 30 de grade.
Recomandări
Noi indicăm în fracturile de diafiză humerală tratamentul chirurgical: osteosinteza cu placă și șuruburi ca tratament de elecție sau osteosinteza cu tijă centromedulară blocată static, din următoarele considerente:
- Intervenția chirurgicală este relativ simplă în prezent.
- Recuperare rapidă cu reintegrare psiho-socială și familială (4 săptămâni).
- Evită redoarea articulației cotului, frecventă în imobilizări brahio-palmare mai lungi de 3 săptămâni.
- Fixarea este fermă prin osteosinteză, iar probabilitatea de consolidare a fracturii este mare prin oricare dintre metodele de osteosinteză alese.
