În acest articol vei găsi informații detaliate despre anatomia articulației șoldului, mecanismele de producere ale luxației coxofemurale, clasificări, semne clinice, metode de diagnostic și tratamente posibile – atât ortopedice, cât și chirurgicale. Sunt incluse recomandări de recuperare și complicații frecvente.
Noțiuni de anatomie
Soldul, sau articulația coxofemurală, este un tip de articulație sferoidă sau cotilică (ball-socket), fiind formată din capul femural și fosa acetabulară. Cavitatea articulară este adâncită de un inel fibrocartilaginos atașat jur împrejur de marginea acetabulului – labrul acetabular. Capsula articulară este deosebit de puternică, fiind întărită de ligamentele iliofemural, ischiofemural și pubofemural. Fasciculele profunde ale acestor ligamente alcătuiesc „zona orbicularis” care înconjoară colul femurului și menține capul femural în articulație.
Articulația șoldului este una dintre cele mai stabile, având în vedere că aproximativ 70% din capul femural este folosit la transferul greutății corpului. Articulația coxofemurală permite mișcări în jurul a trei axe principale: frontal (flexie și extensie), sagital (abducție și adducție) și vertical (rotație internă și externă).
Mecanism de producere
Din cauza configurației anatomice a șoldului, care îi conferă această stabilitate, este necesară o forță destul de mare pentru a fi luxat, și de aceea de multe ori luxația coxofemurală este însoțită de leziuni asociate care trebuiesc căutate. Accidentele auto/moto sunt responsabile de două treimi din traumatismele ce duc la luxații de șold, urmând precipitațiile de la înălțime și accidentele sportive.
Patogeneză
Pozitia șoldului, direcția forței și anatomia individuală sunt factori ce joacă un rol important în luxațiile de șold, determinând tipul luxației și dacă aceasta este sau nu o fractură-luxație.
Luxațiile posterioare sunt mult mai frecvente decât cele anterioare (9:1). Mecanismul cel mai frecvent: frânarea bruscă a unei mașini în care genunchii pasagerilor lovesc bordul cu șoldul și genunchii flectați. Cu cât șoldul este mai flectat și în adducție cu atât șansele ca rezultatul să fie o luxație posterioară sunt mai mari.
Clasificare
Luxațiile coxofemurale se împart în anterioare și posterioare, în funcție de poziția capului femural în relație cu fosa acetabulară. Luxațiile anterioare se clasifică în funcție de localizarea anatomică în luxații înalte – pubiene, sau joase – obturatorii. Luxațiile posterioare sunt mult mai frecvente și pentru acestea există 2 clasificări ce au încorporat și fracturile asociate.
Clasificarea Thompson și Epstein
- Tipul I: Luxație cu sau fără fractură minoră
- Tipul II: Luxație cu un singur fragment mare la nivelul ramului posterior al acetabulului
- Tipul III: Luxație cu fractură cominutivă a ramului posterior cu sau fără un fragment mare
- Tipul IV: Luxație cu fractură transacetabulară
- Tipul V: Luxație cu fractură capului femural
Clasificarea Stewart și Milford
Se adresează specific stabilității postreducere în cazul fracturilor acetabulare.
Simptomatologie și aspecte clinice
- Luxație posterioară – picior flectat, în adducție și rotat intern
- Luxație anterioară – picior în abducție, rotat extern cu diverse grade de flexie
Orice tentativă de mișcare a membrului inferior, în special de extensie este foarte dureroasă. Examenul clinic trebuie să includă palparea oaselor lungi ale extremității și restul articulațiilor. Controlul funcțiilor nervului sciatic în faza de prereducere are o importanță deosebită în luxațiile posterioare deoarece nervul poate fi lezat în timpul reducerii.
Diagnostic
- Clinic în funcție de simptomatologie și de poziția vicioasă a membrului inferior
- Radiologic – radiografiile standard anteroposterioare (AP) de șold sunt de obicei de ajuns pentru a pune diagnosticul. Un CT se recomandă dacă luxația nu se poate reduce, pentru a evidenția posibili corpi restanți la nivelul articulației.
Post reducere un set complet de radiografii de bazin trebuiesc făcute (AP, ambele incidențe Judet – 45°, inlet și outlet), precum și un CT.
Tratament
Luxația coxofemurală este considerată o urgență medicală, indiferent dacă se asociază cu fracturi sau nu.
Reducerea ortopedică
Se face în departamentul de urgență sau în sala de operație, sub anestezie. Metoda Allis este cea mai frecvent folosită. Se aplică tehnici de tracțiune – contratracțiune cu rotație internă și externă și adducție ușoară. Alte manevre: Stimson, Skoff, Lefkowitz, East Baltimore Lift.
Reducerea chirurgicală
- În cazul luxațiilor ireductibile
- Leziuni iatrogene ale nervului sciatic
- Interpoziții tisulare sau osoase confirmate prin CT
- Fracturi asociate majore – tratate prin reducere deschisă și fixare internă
Tratament recuperator
Depinde de timpul scurs până la reducere și de prezența fracturilor. Luxațiile reduse în mai puțin de 6 ore: repaus 2 săptămâni cu mobilizare pasivă. Luxații cu fracturi: mobilizare pasivă 6 săptămâni, fără încărcare. Mișcările extreme sunt contraindicate 6-8 săptămâni.
Complicații
1. Înainte de reducere
Ratarea unor leziuni asociate (fracturi nedeplasate), leziuni nerv sciatic (19% dintre pacienți). Ramura peronieră e cel mai des afectată. 70% recuperează complet, parezele totale au prognostic mai rezervat.
2. Complicații tardive
- Necroză avasculară – frecventă în luxațiile posterioare reduse tardiv
- Coxartroză – în luxațiile cu fracturi de cap femural
- Osificări heterotopice – mai frecvente în cele cu fracturi de perete posterior sau tratate chirurgical
- Disfuncția nervului sciatic – cauzată de osificări heterotopice
